Despre carte: 2005 / Când stăpânim elementele de bază ale gândirii concrete, începem aproape prin a dezvăța rapid să prioritizeze conceptele și să ne obișnuim să le folosim prin intermediul ocularului a diverselor „lumi de viață”. Femeile de piață din Atena, bârfind despre Demostene și Isocrate, și-ar fi pierdut limba dacă ar fi auzit odată cuvântul idee în semantica ulterioară, spun din buzele lui Locke sau Kant. În egală măsură: nimănui nu i-ar trece astăzi prin cap să-și exprime admirația față de interlocutorul lor spunându-i: „Ești doar, ei, un fel de psihopat!”, ceea ce pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, după eforturile scriitorilor și psihologilor la modă. a dezvăluit că nu era doar în trup, ci și în „suflet”, ar putea bine să treacă drept un compliment. Pe de altă parte, este puțin probabil ca, trăind în secolul al XIX-lea, să ne fi exprimat admirația față de cineva prin cuvintele: „ce persoană minunată!”, deși în vremea noastră nu se poate gândi la un compliment mai bun uneori. Un demon lexical a vrut ca „psihopat” să stea astăzi în aceeași gamă de semnificații în care „awesome” a stat ieri (de la chel = dunce, blockhead). Cuvintele sunt „mașini infernale”. Aceasta înseamnă că scriitorul sau vorbitorul ar trebui să ia un exemplu nu de la colegii săi din magazin, ci mai degrabă de la un sapator care se deplasează printr-un câmp minat. Toată lumea știe că, în acest din urmă caz, cea mai mică neglijență îl poate arunca în bucăți. Cu cât se comportă mai neglijenți în primul caz, în speranța de a fi catalogați nu psihopat, ci totuși nebun.